Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Povestea mea’ Category

E o pierdere de timp să încerci să te obișnuiești cu ideea mortii

Multa vreme, am fost foarte fericită crezând în imortalitatea părinților mei. Apoi, pe la 20 de ani, am început chiar să mă îngrijorez în legătura cu asta, deși erau amândoi bine sănătoși. Începusem, subconstient si incontrolabil, să mă pregătesc pentru durerea despărțirii finale. Dar, atunci când efectiv s-a întâmplat, nu a fost deloc așa cum îmi imaginasem. De fapt, se pare că îmi pierdusem vremea încercând să mă obișnuiesc cu ideea unei lumi în care ei nu trăiesc.

(mai mult…)

Anunțuri

Read Full Post »

Am gasit ultima discutie purtata cu tata pe messenger, chiar inainte de inceputul sfarsitului 😦

La momentul respectiv, problemele lui medicale pareau ceva simplu, ca o raceala banala si mult prea tarziu ne-am dat seama de gravitate. Apoi, la cateva zile de la internarea in spital, am primit acel telefon.

tata (19:39:11): salllllll ce faci ma taticu?

noi (19:39:28): salll … bine. tu?

tata (19:39:50): ceva mai bine. am fost la urgenta azi si am facut niste perfuzii. si e mai bine

(mai mult…)

Read Full Post »

Rica Raducanu este un fost fotbalist roman. Rica Raducanu seamana cu tata in moduri care ma tulbura de fiecare data cand se nimereste sa il prind intr-o emisiune televizata. Are un chip aproape patrat, nasul mare, proeminent, buzele subtiri, cea de sus aproape ca nu se vede deloc, ochii mici si luminosi, palmele mari si butucanoase. Are gesturi grabite, este dezinvolt, spontan, auto-ironic, face oamenii sa rada cu si de el.

(mai mult…)

Read Full Post »

Primul material audio-video dedicat celor care au pierdut o persoana draga.

Read Full Post »

Pastele nostru doare

si este o umbra palida si trista a Pastelui de altadata.

Nu mai stiu exact cum ma simteam anul trecut pe vremea asta, dar sigur atunci am plans mai mult, am adormit mai greu si am oftat mai des.

Este a doua „sarbatoare” de Pasti fara tata si e la fel de searbada ca anul trecut, doar ca acum suntem eu si mama, fratele meu fiind plecat. Repere care se repeta: ore indelungi in fata televizorului, apatie, tacere apasatoare, incapatanarea de a iesi din casa (desi e un soare mare pe cer), telefoane care suna fara sa le raspundem – nu vrem oaspeti, nu vrem urari, nu transmitem urari.

(mai mult…)

Read Full Post »

De unde a venit ideea proiectului? POVESTEA MEA

Ideea proiectului vine dintr-o experiență personală tristă – în dimineața zilei de 25 decembrie 2009, am primit vestea îngrozitoare a morții  neașteptate a tatălui meu (49 ani), în urma unei pneumonii instalate cu nici 5 zile înainte. Totul a fost un coșmar foarte intens, pentru că noi eram familia perfectă (deși modestă) și el era modelul meu (deși un simplu instalator). După câteva zile, am căutat cu disperare metode de a diminua durerea înăbușitoare, necunoscută, aparent fără sfârșit. Mi-am asumat rolul de “terapeut” amator pentru mama (total dependentă de tata) și fratele meu de 23 de ani, ambii ca și mine, “ca loviți de tren”.

(mai mult…)

Read Full Post »

 Si iata cum, incet si incert, am intrat in al doilea an de doliu dupa tata. Cu aceasta „ocazie”, am pus in scris cateva ganduri din momentul actual al procesului meu de doliu.

1. Ce iti lipseste cel mai mult? 
Imi lipsesc raspunsurile la intrebari nerostite, pe care preferam sa le aud prin caldura vocii lui, nu de pe google. Imi lipsesc primirile mereu pline de dragoste, de cate ori veneam acasa, o data la 2-3 luni si imbratisarile unui tata care isi iubeste copiii mai mult decat orice. Imi lipseste umorul autentic, original, „mistourile” care ne faceau sa parem atat de indestructibili ca familie. Imi este dor de mine in prezenta lui.  

(mai mult…)

Read Full Post »

Older Posts »