În mod normal, în perioada asta ne-am fi pregătit pentru sărbătorirea vârstei de 50 de ani, pe care i-ar fi împlinit tata pe 1 decembrie. Dar azi 21 noiembrie comemorăm – este Vovidenie sau Ovedenie, zi în care se pare că „se deschid Cerurile”, zi în care lumea pe la noi merge la cimitir să aprindă lumânări și să lase flori.
O durere mult prea familiară îmi dădea târcoale încă de ieri. În casă stăruie încă urmele unui om care nu mai este. Adorm cu dorul în suflet, mă trezesc cu gândurile tulburate de absența lui. Pun aceste stări pe seama faptului că nu prea am stat pe acasă în ultima vreme și că afară e frig și gri și că multe lucruri seamănă dureros cu acele prime zile de jale. Și pentru că anul trecut pe vremea asta încă vorbeam la telefon și îmi umplea inima de un bine imposibil de descris.
Vin cele mai grele Sărbători: Nu mai pot asculta colindele mele preferate, pentru că acum nu le mai suport. Nu mai pot ura cuiva să se bucure de Sărbători, deși aceasta e cumva parte din job – poate voi trimite un email fals, copiat de pe internet. Nu vreau să îmi ureze nimeni nimic, nu vreau cadouri, nu vreau petreceri.
Probabil o să stăm acasă, încercând fără succes să nu ne amintim îngrozitorul Crăciun din urmă.
[…] ce au urmat au etalat dureros zile de naștere, aniversări de familie și sărbători altădată pline de râsete și veselie în casa noastră – 2010 a fost un an […]